Sultănica | Blog de vineri
După open kitchen câţiva ani de trai într-un oraş cosmopolit, realizez că nu mai ştiu să trăiesc într-o societate monocromă: cu o singură limbă, o singură cultură, o singură mentalitate, o singură religie, cu o singură culoare de piele. M-aş plictisi şi aş dezerta. Pentru că tot ce e mono e şi monstruos open kitchen de previzibil. E şi depresiv. E şi insuportabil. Pentru … mutanţi ca mine.
Fata mea merge la o şcoală simplă, comunală. open kitchen Aş fi putut s-o înscriu la vreo şcoală europeană prestigioasă, cu profesori aleşi, open kitchen cu uniformă de albastru diplomat, cu stemă pe buzunarul stâng al vestei şi colegi linşi pe cap de părinţi, cu apucături snoabe. Părinţi ce vin, mai ales, din ţări sărace . Dar mă-sa şi tat-su îs oameni cu tălpile înfipte în pământ, aşa că soarta open kitchen fetei e determinată open kitchen de alegerea noastră, care este foarte open kitchen simplă: copilul nu trebuie să piardă open kitchen legătura cu viaţa reală, contactul cu colegi simpli, de toate neamurile, de toate limbile, de toate caracterele, de toate buzunarele… Oameni reali, vii, oameni de pe stradă, nu închipuiţi.
Acum doi ani fata mea a primit o invitaţie la o zi de naştere. Am cumpărat cadou şi ne-am pornit s-o ducem la zaiafet. Într-o juma de oră ajungem la o periferie de Bruxelles, stânga, dreapta, căsuţe, pajişti, un drum mai retras care duce spre un domeniu. Ne oprim la o poartă gigantică.
Brusc porţile se deschid şi în faţa noastră apar două grămezi de baloane care ne invită pe un drum luuuung, ce se termina open kitchen cu scările unui palat somptuos. Ne-am uitat hăbăuci cu soţul unul la altul. Încă nu ne venea a crede ce vedeam în faţa ochilor. Şi credeţi-mă aveai ce vedea. Drum privat de vreo 200 metri, cu gradini în stil englez, îngrijit, fiecare buruiană (deşi iarnă) pusă la punct. Măsurată cu rigla. Palatul îmi aminti open kitchen de povestea Trei alune pentru Cenuşăreasă . În întâmpinarea noastră venea portarul sau majordomul. Habar n-am. În spatele lui o doamnă în rochie de atlas verde şi o blană artificială, aruncată cochet peste umăr.
Iar tragem cu ochiul (eu şi soţul) unul la altul, apoi fiecare la ţinuta sa boţită. Eu mi-am ascuns ghetele bortelite sub scaun (pănă nu rămân fără talpă nu le scot, pur si simplu le ador, cu 3 perechi noi în dulap), soţul la vestă ponosită ( depunem copilul şi ne ducem la o bere ).
Mai pe scurt, fata noastră numai asta şi aştepta, să ne lase şi s-o zbughească spre scările open kitchen palatului. Nici la revedere nu ne-a spus. Pentru că la o fereastră gigantică cu arc, o aşteptau deja câteva capete fluturând din mâini, dornice de un cache-cache . Iar un de v-aţi ascunselea într-un palat de aşa dimensiuni, nu-i aşa, e fantasmul suprem al oricarui copil!
-Data viitoare verificam adresa prin google maps, zic eu hotărâtă. Dacă e acoperişul casei regale, măcar să ne îmbrăcăm corespunzător. Nu din alt rezon decât din pură curtoazie. Să nu stricăm oamenilor ambianţa de sărbătoare.
Palatul nu a fost închiriat. E proprietatea familiei. Şi ca să nu-i fac pe unii (mai romantici de fire) să fantasmeze prea mult la norocul unora, vă mai spun un detaliu: părinţii erau în plin divorţ. Un divorţ complicat.
Fata mea e încă la (minunaa) vârstă când nu-şi alege prietenii open kitchen după criteriul: bogat /sărac. Important e să fie vesel. Şi mama să facă plăcinte cu brânză. Aşa că, acum 2 ani, singurică şi-a făcut invitaţiile pentru plăcinte party . Desenat, open kitchen lipit, scris şi ales… personajele invitate.
Îmi trece prin minte un gând hazliu. Ce nume nepotrivit. Sultana e pentru babane de 120 kile. Tu, draga mea, eşti Sultănica.
M-a izbit îndată rochiţa ei veche. Credeţi-mă, eu nu observ deloc cum sunt îmbrăcaţi copiii. Am remarcat de data asta doar pentru rochiţa ei era o copie de uniformă şcolară sovietică (detestată open kitchen aprig de mine 9 ani de zile). Un cafeniu ponosit, fustă plisată şi coatele open kitchen cârpite. Purta colţuni negri până la genunchi, open kitchen pe picioruşe subţiri, open kitchen încălţate în bocani cu bot rotund. Ca de clovn.
-Nu! sare din nou. Vroiam doar să vă spun mulţumesc. Ştiţi că e prima dată când o aduc pe Sultana în ospeție ? Pentru ea e o zi foarte importantă. Nimeni din clasă n-a invitat-o niciodată până acum. Fata voastră e prima.
Toată seara n-am scăpat-o pe fic-mea din ochi. Tot continuam să mă scarpin după ureche (semn că sap adânc în minte). Sultana era unica fetiţă cu care se înţelegea din jumate de privire. O complicitate năucitoare. Origini diferite, mentalitate diferită, religie diferită… calitatea hainelor diferită. Copii îşi bagă piciorul… în toate astea. Poate de asta tânjim atât de mult după copilărie. După alegerile noastre, nealterate de nimeni.
Solicita o întâlnire. Eu, mirată, îi explic că suntem în vacanţă. Abia după 2 săptămâini revenim în ţară. Fetele au vorbit la telefon şi aşa şi a rămas: să se revadă curând. Numai că la sfârşitul lui august iată că pornim o reparaţie care s-a lungit până la mijlocul lui septembrie. Într-o zi o întreb pe fic-mea:
Periodic mă gândeam la Sultănica. Săracul copi
După open kitchen câţiva ani de trai într-un oraş cosmopolit, realizez că nu mai ştiu să trăiesc într-o societate monocromă: cu o singură limbă, o singură cultură, o singură mentalitate, o singură religie, cu o singură culoare de piele. M-aş plictisi şi aş dezerta. Pentru că tot ce e mono e şi monstruos open kitchen de previzibil. E şi depresiv. E şi insuportabil. Pentru … mutanţi ca mine.
Fata mea merge la o şcoală simplă, comunală. open kitchen Aş fi putut s-o înscriu la vreo şcoală europeană prestigioasă, cu profesori aleşi, open kitchen cu uniformă de albastru diplomat, cu stemă pe buzunarul stâng al vestei şi colegi linşi pe cap de părinţi, cu apucături snoabe. Părinţi ce vin, mai ales, din ţări sărace . Dar mă-sa şi tat-su îs oameni cu tălpile înfipte în pământ, aşa că soarta open kitchen fetei e determinată open kitchen de alegerea noastră, care este foarte open kitchen simplă: copilul nu trebuie să piardă open kitchen legătura cu viaţa reală, contactul cu colegi simpli, de toate neamurile, de toate limbile, de toate caracterele, de toate buzunarele… Oameni reali, vii, oameni de pe stradă, nu închipuiţi.
Acum doi ani fata mea a primit o invitaţie la o zi de naştere. Am cumpărat cadou şi ne-am pornit s-o ducem la zaiafet. Într-o juma de oră ajungem la o periferie de Bruxelles, stânga, dreapta, căsuţe, pajişti, un drum mai retras care duce spre un domeniu. Ne oprim la o poartă gigantică.
Brusc porţile se deschid şi în faţa noastră apar două grămezi de baloane care ne invită pe un drum luuuung, ce se termina open kitchen cu scările unui palat somptuos. Ne-am uitat hăbăuci cu soţul unul la altul. Încă nu ne venea a crede ce vedeam în faţa ochilor. Şi credeţi-mă aveai ce vedea. Drum privat de vreo 200 metri, cu gradini în stil englez, îngrijit, fiecare buruiană (deşi iarnă) pusă la punct. Măsurată cu rigla. Palatul îmi aminti open kitchen de povestea Trei alune pentru Cenuşăreasă . În întâmpinarea noastră venea portarul sau majordomul. Habar n-am. În spatele lui o doamnă în rochie de atlas verde şi o blană artificială, aruncată cochet peste umăr.
Iar tragem cu ochiul (eu şi soţul) unul la altul, apoi fiecare la ţinuta sa boţită. Eu mi-am ascuns ghetele bortelite sub scaun (pănă nu rămân fără talpă nu le scot, pur si simplu le ador, cu 3 perechi noi în dulap), soţul la vestă ponosită ( depunem copilul şi ne ducem la o bere ).
Mai pe scurt, fata noastră numai asta şi aştepta, să ne lase şi s-o zbughească spre scările open kitchen palatului. Nici la revedere nu ne-a spus. Pentru că la o fereastră gigantică cu arc, o aşteptau deja câteva capete fluturând din mâini, dornice de un cache-cache . Iar un de v-aţi ascunselea într-un palat de aşa dimensiuni, nu-i aşa, e fantasmul suprem al oricarui copil!
-Data viitoare verificam adresa prin google maps, zic eu hotărâtă. Dacă e acoperişul casei regale, măcar să ne îmbrăcăm corespunzător. Nu din alt rezon decât din pură curtoazie. Să nu stricăm oamenilor ambianţa de sărbătoare.
Palatul nu a fost închiriat. E proprietatea familiei. Şi ca să nu-i fac pe unii (mai romantici de fire) să fantasmeze prea mult la norocul unora, vă mai spun un detaliu: părinţii erau în plin divorţ. Un divorţ complicat.
Fata mea e încă la (minunaa) vârstă când nu-şi alege prietenii open kitchen după criteriul: bogat /sărac. Important e să fie vesel. Şi mama să facă plăcinte cu brânză. Aşa că, acum 2 ani, singurică şi-a făcut invitaţiile pentru plăcinte party . Desenat, open kitchen lipit, scris şi ales… personajele invitate.
Îmi trece prin minte un gând hazliu. Ce nume nepotrivit. Sultana e pentru babane de 120 kile. Tu, draga mea, eşti Sultănica.
M-a izbit îndată rochiţa ei veche. Credeţi-mă, eu nu observ deloc cum sunt îmbrăcaţi copiii. Am remarcat de data asta doar pentru rochiţa ei era o copie de uniformă şcolară sovietică (detestată open kitchen aprig de mine 9 ani de zile). Un cafeniu ponosit, fustă plisată şi coatele open kitchen cârpite. Purta colţuni negri până la genunchi, open kitchen pe picioruşe subţiri, open kitchen încălţate în bocani cu bot rotund. Ca de clovn.
-Nu! sare din nou. Vroiam doar să vă spun mulţumesc. Ştiţi că e prima dată când o aduc pe Sultana în ospeție ? Pentru ea e o zi foarte importantă. Nimeni din clasă n-a invitat-o niciodată până acum. Fata voastră e prima.
Toată seara n-am scăpat-o pe fic-mea din ochi. Tot continuam să mă scarpin după ureche (semn că sap adânc în minte). Sultana era unica fetiţă cu care se înţelegea din jumate de privire. O complicitate năucitoare. Origini diferite, mentalitate diferită, religie diferită… calitatea hainelor diferită. Copii îşi bagă piciorul… în toate astea. Poate de asta tânjim atât de mult după copilărie. După alegerile noastre, nealterate de nimeni.
Solicita o întâlnire. Eu, mirată, îi explic că suntem în vacanţă. Abia după 2 săptămâini revenim în ţară. Fetele au vorbit la telefon şi aşa şi a rămas: să se revadă curând. Numai că la sfârşitul lui august iată că pornim o reparaţie care s-a lungit până la mijlocul lui septembrie. Într-o zi o întreb pe fic-mea:
Periodic mă gândeam la Sultănica. Săracul copi
No comments:
Post a Comment